Depresia - un inamic perfid, tăcut, mortal

Depresia... un companion de viața. Da, a ajuns sa fie un partener pentru mulți, poate pentru prea mulți.
Știați ca suicidul este între primele trei cauze de deces la nivel mondial? Și conform OMS, un om se sinucide la fiecare 40 de secunde? Cam cum sună asta? Sună bine? Și care să fie cauza acestor acțiuni “necugetate”? Cred că răspunsul e simplu: depresia.
Da, acel subiect tabu despre care nimeni nu vrea să vorbească. Da, acea afecțiune pe care o ignorăm, ne facem că nu o vedem.
“ Ai auzit că X suferă de depresie?”; “Ce depresie, dragă? Mofturi, fițe! Vrea atenție și atât! Eh, lasă că știu eu, vrea să obțină ceva!”. Și mai trece o săptămână, două, trei, după care mofturile și fițele se duc pe ultimul drum.
“Ce depresie post-natală, dragă?! Auzi, a dat de greu și cică e în depresie! Lasă ca și eu am crescut 3 copii și n-am mai avut depresie! Să își facă de lucru și se rezolvă de la sine!”. Și trec câteva luni de nopți nedormite și gânduri negre și agale sunt conduse două sicrie într-o zi ploioasă, unul mai mare, altul mai mic.
Depresia, dintr-o afecțiune ce se poate trata, a devenit un stigmat. Nimeni nu o vede, nimeni nu o înțelege, nimeni nu o acceptă. Ba din contră. Dacă vedem pe cineva jos, avem tendința de a-l doborî și mai mult, de a-l călca în picioare până suntem siguri ca l-am zdrobit definitiv.
Am uitat să fim umani... Ehe...e mare lucru să fii om, să poți să întinzi o mână de ajutor, să te pui în pantofii celui de lângă tine. O mare calitate care lipsește în ziua de azi multora, și ușor ușor pe cale de dispariție este capacitatea de a asculta. Da, să fii capabil să nu zici nimic și să asculți. E mare lucru.
Cum spunea Carl Jung “Să gândești e dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă!”. Un mare adevăr valabil astăzi.
Cei care nu credeți în depresie, ați avut măcar pentru un moment curiozitatea să vă documentați cum se simt acești oameni? Vă spun eu că nu ați avut această curiozitate, dar judecați în lipsă de cunoștința, dar oricum cei care judecă sunt acei “știe tot”, “știu eu ce vrei să spui”, “lasă că știu eu mai bine”. Dacă veți întreba o persoană care suferă de asta cum e să trăiești cu depresia la braț s-ar putea ca pânza de pe ochi să se ridice subit. Mulți o descriu ca o senzație de sufocare, alții ca o lipsă totală de “viața”, unii au coșmaruri, alții insomnii, unii se simt inutili, neapreciați, marginalizați, neînțeleși. Și de aici povestea o știți, ca e la știri aproape zilnic.
Am devenit atât de prinși de probleme cotidiene personale încât suntem orbi. Suntem ca acei cai cu ochelari, vedem doar înainte..,sau doar ce ne convine. Doar că această depresie este parșivă, apare în viața oamenilor ușor, treptat, tăcut, chiar insidios și începe încet încet să-l macine pe interior, mai rău decât .... decât cancerul. Da, e mai rea, mult mai rea și mai parșivă. Parcă și aud veșnica expresie: “Nu îmi vine să cred că a făcut asta! Era așa o persoană veselă și jovială. Dar oare ce o fi pățit așa de grav?”. Și decât să vă întrebați între voi după, mai bine nu întrebați persoana în cauză când încă se putea?
Acum cauzele depresiei sunt multe. La adolescenți și tineri, dacă acum ceva ani se punea problema vreunei iubiri neîmpărtășite, acum lucrurile sunt mai grave, fiind legate de modul de viața, de faptul că rețele de socializare promovează o viață de lux, opulentă, dar neadevărată. În rândul adulților de cele mai multe ori este neîmplinirea profesională, lipsa locui de muncă, frica neputinței de a asigura ziua de mâine copiilor, familiei. În rândul persoanelor cu vârste venerabile de obicei intervine o altă boală cu sfârșit tragic ce îi împinge spre asta.
Toată lumea judecă pe toată lumea, iar în această disperare de a îi judeca pe alții uităm să mai vedem dezastrul de la noi din ogradă. Și-mi pare amuzant să văd atâția judecători într-un popor depresiv. Pentru că da, fie că vrem să recunoaștem, fie că nu vrem, suntem un popor depresiv, frustrat, ușor nostalgic, resemnat, ce trăiește sub teroare. Suntem un popor depresiv ce trăiește cu frica zilei de mâine și frustrat că a pierdut mult, mult prea mult din ce a avut. Ușor nostalgic după vremuri de mult apuse, dar resemnat că asta e, merge și așa, “Lasă că la alții e mai rău!”, “Mai rău de atât să nu fie, că nu e bine și nici perfect, dar măcar nu e chiar rău!”. Și da, terorizat. Terorizat de tot ce se întâmplă în jurul lui, că să nu vină cutremur că ce ne facem, la fel și la război, la fel și la pandemie. Repede am mai uitat de “Colectiv”, prea repede, mult prea repede.
Poate că... poate că dacă am mai asculta din când în când măcar... să ascultăm pur și simplu păsul celui de lângă noi, fără să-l judecăm, am fi departe, ca popor, dar mai ales ca oameni. Căci am uitat să fim oameni!
Faceți un Exercițiu zilnic: ascultați persoana de lângă voi măcar 15 minute, doar atât. Ascultați-i vocea, inflexiunile acesteia, cuvintele. Priviți-l în ochi și vedeți ei ce vă spun, este la fel cu ce spune vocea?
Lăsați răutatea și dorința de a judeca...
O vorbă bună, caldă spusă la momentul potrivit poate salva o viața. Ciudat, nu-i așa? Dar adevărat!

Povestea Colettei - Partea I

Pe Colette am întâlnit-o acum câteva luni într-o noapte în care nebunia mea atinsese cote maxime. Era o noapte geroasă de ianuarie. Era una din acele nopți în care mintea mea o luase razna, mă îmbrăcasem cu câteva ore înainte și plecasem singură prin oraș. Era ger, îmi plăcea. Gerul acela năprasnic cumva spărgea și alunga mirosul greu ce împânzea vara orașul ăsta sudic. Străzile erau pusti, acoperite de un strat gros de zăpadă înghețată, albul de pretutindeni le făcea să pară mai luminoase, mai liniștite. Acea liniște mă ajuta să îmi aud mai bine gândurile, să simt mai bine cum lumea din jurul meu se prăbușea sau cel puțin așa credeam la momentul respectiv. Tot acel pustiu îmi amintea permanent de dezastrul în care eram, de dezastrul care devenisem într-un timp atât de scurt, de ordinul orelor, și cum simțeam că nu mai aveam nimic, îmi amintea cum până nu de mult îi mulțumeam Divinității pentru tot, ca mai apoi, când mă așteptam mai puțin să blasfemiez tot ce cunoșteam: soartă, divinitate, destin, karmă, îngeri și demoni. Frigul de afară îmi îngheța gândurile, simțurile, era plăcut, îmi lăsa impresia de gol și așa ajungeam să nu mai simt nimic, era perfect. Dar tot frigul m-a determinat să intru în acel bar pustiu, singurul care mai era deschis duminică noaptea.
- Căutați pe cineva? m-a întâmpinat vocea puștiului de la bar. 
Eram dezorientată, așa că replica mea a fost scurtă și stupidă:
- De fapt... vreau să beau un pahar de vin...
- Alb sau roșu? Avem un vin roșu excelent!
- Roșu, sec, te rog...
M-am așezat la singura masă care era la geam, îmi plăcea, vedeam toată strada și deși era pustie parcă așteptam pe cineva. Mă omora faptul că nu puteam fuma înăuntru, dar m-am conformat. Puștiul de la bar mi-a lăsat paharul pe masă.
- Poftiți! și mi-a zâmbit cumva compătimitor.
Nu mi-a plăcut asta, nu eram o persoană care trebuia compătimită, eram o persoană care doar voia înapoi ce avusese, dar ce știam eu la vremea aia.
Am stat așa ceva vreme, privind în gol pe geam și degustând din când în când vinul. Era plăcut, aspru, dur, parfumat.
Și atunci am văzut-o. O femeie înaltă, îmbrăcată în negru. S-a oprit în dreptul geamului, unde era încălzitorul pentru exterior și și-a aprins o țigară. Părea pierdută într-o lume a ei, fața îi era tristă, cu semne de sechele vechi, trădând o mare suferință. Nu era urâtă, nici hâdă, era pur și simplu desfigurată de griji și durere. Am simțit o nevoie absurdă de a îi vorbi, de a o cunoaște. Mi-am luat paharul și o țigară și am ieșit la ea.
- Nu vă supărați aveți un foc?
- Sigur! Dar ești sigură că vârsta îți permite să fumezi?
Era ceva grijuliu în vocea ei, doar că era o voce ce trăda o etate mult mai mică decât lăsa să pară.
- Cu siguranță am depășit de mult acea vârstă. i-am răspuns zâmbind cumva fad. Cam frig pentru o plimbare nocturnă, nu credeți?
- Da, este frig, dar aveam nevoie de o gură de aer. Apropo Colette, îmi pare bine!
Mi-a întins mâna.
- Și mie! i-am răspuns cu un surâs sec.
Au trecut câteva minute de tăcere. Mintea mea încerca să coreleze figura cu vocea, dar nu reușea să găsească nicio legătură.
- Intrați la un pahar? mi-a scăpat pur și simplu, fără niciun avertisment. Probabil simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, să mă descarc unui necunoscut.
- Din păcate am terminat diurna pe ziua de azi. Cred că ar trebui să mă retrag.
- Bun, atunci facem un târg...
Încă nu eram gata să renunț, doar nu renunțasem niciodată, așa că nu aveam de gând s-o fac nici acum. Ea a făcut ochii mari la mine, atunci am văzut cât de verzi erau.
- Vin în schimbul poveștii tale... i-am spus printr-un zâmbet ușor machiavelic.
După câteva minute de ezitare și-a mai aprins o țigară și a acceptat propunerea mea. L-am rugat pe puștiul de la bar să ne aprindă mai multe încălzitoare și să mai aducă un rând și pături. Urma o noapte lungă învăluită de fumul a multor țigări. 

NEcomercial - REAL

Într-o lume a superficialității singurul lucru care contează este să ajungi comercial.
Într-o societate ieftină cel mai bine se vinde produsul comercial, frumos cosmetizat, chiar dacă în spatele machiajului nu e nimic real.
Da, exact despre asta e vorba, despre "fetițele" tencuite bine și cu bot de rață sau mai pitoresc spus "pițipoancele". Poate ca sunt nebună sau poate nu sunt, poate ca eu încă mai aparțin acelei specii pe cale de dispariție, ce nu simte nevoia de superficialitate. Da, corect, în ochii bărbaților acestă specie de "fetițe" par rupte din rai, cu un ten impecabil, niște buze tip ventuză și eventual un decolteul pe măsură accentuat de mâna dusă la ceafă...aaa, și să nu uităm de poziția specifică a ochilor, ce privesc în sus cu subînțeles. Da, sublime imagini, ce să zic, cu multe înțelesuri și subînțelesuri, cu invitații pe față, doar, doar...
Dar știe cineva oare ce în spatele ochilor bulbucați ce privesc în sus și a buzelor ventuză? De fapt, pe cei mai mulți nici nu îi interesează, căci niciun bărbat care se respectă nu se va lăsa păcălit de niște poze editate și mascate aiurea.
Adevărul e că în spatele acestor poze nu e nimic frumos. Sunt doar niște fețe comune, fără personalitate, fără opinii... Ops, mint! Au o opinie, aceea că trebuie să fie comerciale, căci doar asta de oferit. Și totul e frumos când le vezi în poze sau noapte, pe semi-întuneric printr-un club, un vis feeric. Numai că am o veste proastă. Visul va începe încet încet să devină coșmar și asta fix când te vei trezi dimineața lângă ea și o vei vedea fără machiaj, cu cearcăne și cu acnee, iar lenjeria ta va purta mult timp tencuiala pe care ea o purta cu o seara înainte, că să știi nu se spală un strat așa de gros de makeup atât de ușor. Și să nu uităm de toate extensiile de păr pe care vei calca în drum spre bucătărie să-ți faci cafeaua. Dar asta se va rezolva ușor cu două ore de stat în baie și inima ta va reveni la loc când o vei vedea iar tencuită bine. Dar ce nu știi este că abia acum începe coșmarul. Și pentru că pe măsură ce va trece timpul vei constata că nu poți avea niciun fel de discuție cu ea, cu excepția hainelor și a saloanelor, că nu poți evolua lângă ea, că nu e capabilă să te susțină în nimic, că tu ești doar un sponsor care l-a înlocuit pe tăticul. Oo! Dar ce frumos este când toți prietenii îți spun: "Ce gagică bună ai!", dar niciunul nu-ți spune: "Ce prietenă frumoasă ai!", "Ce prietenă inteligentă ai și cât te ajută și te susține!". Și atunci este momentul când nu mai gândești cu organul de jos, când te întrebi de ce ai ales o femeie trofeu, care de fapt nu este trofeu decât după ce stă o jumătate de zi în fața oglinzii și a cărei unică calitate este să-și facă poze cu buzele ventuză.
Și da, este momentul revelație, când te gândești că pare era mai bine să alegi ceva necomercial, acea fată cu machiaj puțin, slobodă la gură, cu inițiativă și opinii. Da, exact fata acea care era mai frumoasă dimineața la trezire decât seara în club, care te juca psihologic din vorbe și nu din ochi bulbucați, care putea să te ridice pe culmile succesului fără ca tu să-ți dai seama măcar. Da, ea, reală, necomercială, nebună, unică.

Mai bine real, decât comercial. Mai bine NEcomercial, decât superficial...

Despre (pseudo)artisti… Fara perdea…

Nu stiu, probabil ca acesta va fi cel mai urat articol al meu, cea mai detestabila scriere pe care degetele mele o pot expune, dar asta e, ma voi dezbraca de caracter si imi voi scoate manusile, lasand fiecare idee murdara sa iasa, sa se exprime in forma ei cea mai pura si mai decadenta. Probabil ma veti judeca sau poate nu…
Mi-am tot plimbat mintea si ochii pe internet si am incercat sa inteleg ceva din asa zisa arta contemporana. Iar mintea mea a luat-o razna, cumva dezamagita de ce au putut ochii sa priveasca. S-a umplut spatiul virtual de “artisti”, mai exact “artisti in ale fotografiei”, care mai de care incercand sa isi arate geniul putred ascuns intr-un coltisor al intelectului lor.
ÁRTĂ, arte, s. f. 1. Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. ◊ Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De amorul (sau de dragul) artei = în mod dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire care cere multă îndemânare și anumite cunoștințe. – Din fr. art, lat. ars, -tis. sursa: DEX '98 (1998)

ARTÍST, -Ă, artiști, -ste, s. m. și f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; p. restr. actor; p. ext. persoană care dă dovadă de talent în profesiunea pe care o exercită. ◊ (Ieșit din uz) Artist al poporului = titlu de supremă distincție acordat unui artist. – Din fr. artiste, lat. artista. sursa: DEX '09 (2009)

Arta… Arta a avut dintotdeauna menirea sa bucure ochiul, mintea, sa stimuleze imaginatia si fantezia. Artistul, acel geniu creator, parintele artei, a fost mereu cel ce aducea la viata ceea ce altii doar visau. Artistul aduce in planul real visele, dorintele, le umple de culoare, energie si vitalitate. Dar, din pacate, el si-a pierdut statutul, a devenit comercial si de prost gust. Era o vreme cand artistul se respecta si credea in ideologia lui, oricat de nebuneasca ar fi fost ea, o apara cu sufletul si trupul, punand un strop de magie in ea. Acum la orice colt de bloc, prin pagini de socializare, reviste ieftine gasesti cate unul/una ce se autointituleaza artist doar pentru ca si-a cumparat un aparat DSRL si a inchiriat un apartament mucegait, pe care il numeste punct de lucru. Arta fotografica, sublima arta fotografica, ati tavalit-o prin noroiul porcilor cu pseudo-creatiile voastre. Artistul e acela care punand mana pe o coala alba o umple de suflare, de culoare, de vitalitate, prin imagini dinamice, prin cuvinte profunde, artistul e acela ce poate da o forma, ce trezeste in om fantezia, unei simple bucati de lemn sau piatra, artist e acela ce iti incanta simturile cu vocea lui, cu notele muzicale ce ii pornesc din suflet si se extind in mod obscur si magic intr-un instrument, artist e acela ce poate prinde intr-o secunda intr-o fotografie culorile mirifice ale unui apus si apoi te obliga sa le vezi prin ochii lui. Dar voi, care va autointitulati (pseudo)artisti ati luat arta si ati transat-o ca un macelar neglijent, iar maruntaiele le-ati expus mandri, dar dizgratios, ca intr-un abator jegos. Ati pierdut esenta lucrurilor, lucrarile voastre nu arata nici frumusetea, dar nici uratenia ce se poate exprima, pur si simplu sunt insipide, incolore, inodore. Nu starnesc nimic, nu au nimic ce sa trezeasca dorinta in privitor, caci miracolul artei l-ati masacrat cand ati incercat sa deveniti comerciali. Nu faceti decat sa incercati sa prindeti aprecieri virtuale, cochetand continuu cu fotografii alb-negru, folosind modele adunate te miri de pe unde pentru portrete, iar in disperarea voastra nu le vedeti trasaturile dizgratioase, nu vedeti ca ati ales femei cu trasaturi ce aduc mai mult a travestiti si barbati efeminati, astfel ca pana si cele mai proaste selfie-uri ale mele arata mai bine decat “arta” voastra. Intr-o disperare continua de a aduna sute de aprecieri de la cativa barbati tristi si fara personalitate, expuneti ceva ce se vor nuduri, cu modele cu sani cazuti, fara pic de fermitate, cu corpuri mutilate de anorexie, iar singurul lucru ce il trezeste intr-un om de calitate este dispretul, dar si compatimirea, compatimirea pentru voi. Va este rusine cu munca voastra, asa ca atunci cand o publicati aruncati neglijent niste puncte sau “x”-uri negre facute in Paint peste sanii modelelor pentru a le acoperi sfarcurile, de frica sa nu fiti acuzati de expunere indecenta. Si, sincer, “operele” voastre nu fac decat sa imi zgarie retina pana la ultimul strat celular. Dar, din pacate, cu asta nu faceti decat sa masacati in cel mai murdar mod nudurile, ce atunci cand sunt realizate cu maiestrie nu fac decat sa arate sublimul uman, indiferent cat de urat este modelul, dar pentru asta ai nevoie de decor si mai ales de creier, nu de un fundal negru sau o camera amenajata ieftin. Pana si decadentei ii este rusine cu si de voi. Ceea ce nu intelegeti voi, (pseudo)artistii, este ca arta cere sacrificii, de toate felurile, de timp, de bani, de suflet. Dar nu aveti cum sa intelegeti, caci voi nu faceti asta pentru arta, pentru a lasa o amprenta in societate, voi o faceti pentru bani, pentru faima, pentru dorinta de atentie a unei clase inculte, ce se bucura de kitsch-uri, caci ei sunt multi si va hranesc vanitatea ieftina ce va creste in suflet. Artist nu esti atunci cand ai o hartie pe care iti este insemnat acest titlu, urmat de o stampila, artist nu esti nici atunci cand te autointitulezi, ca sa pari mai altfel, ca sa pari diferit. Artist esti atunci cand cineva cu coloana vertebrala si cu un bagaj minim de cunostinte iti recunoaste geniul, iti recunoaste contributia pentru societate, abia atunci esti complet. Artist este profesorul ce sculpteaza in mintiile crude ale copiilor si le deschide drumuri infinite catre evolutie, artist este chirurgul ce cu mainile sale corecteaza acolo unde natura a gresit, din cap pana in picioare, dar nu voi, dragilor (pseudo)artisiti. Nu, voi nu sunteti decat niste persoane ce nu au reusit sa faca mai mult in viata si v-ati limitat la joaca de-a geniul, doar doar o sa adunati o gloata vulgara la usa voastra, fara a va da insa seama cat de banali si penibil sunteti.
Imi cer scuze, draga cititorule, ca te-am facut sa pierzi vremea cu astfel de ineptii, ma poti judeca, ma poti contrazice. Abia astept! Si nu, nici prin cap nu-mi trece sa ma numesc artist, caci sunt departe de a fi unul… Sunt doar un simplu individ, care din pacate, inca mai vede si mai gandeste…
In incheiere, pot spune ca am intalnit si artisti adevarati, dar ei insesi se numeau “fotografi amatori” sau mai simplu “pasionati in ale fotografiei”, insa pasiunea si vitalitatea lor era emanata de fiecare pixel al imaginii, de fiecare vibratie a culorilor sau tonurilor de gri.    

Alpha si Omega

Alpha și Omega... Începutul și sfârșitul... Și oare cum să existe un început fără un sfârșit? Oare un Alpha poate exista fără Omega? Alpha întotdeauna va avea nevoie de Omega, căci altfel nu poate renaște, nu poate deveni Phoenix, nu se va putea ridica din propria cenușă. De ce să te transformi în Alpha, în cel dintâi, când ai putea să fi Omega? Omega, cel din urmă, cel ce încheie totul, fără cel de care nu se poate finaliza nimic. Ca sa renaști, mai întâi trebuie să mori, căci niciun Phoenix nu se ridică la mijlocul căderii. Mereu va merge până jos, până în cele mai adânci abisuri, ca mai apoi să se întoarcă mai puternic, mai strălucitor. Se va lăsa pradă focului spre al face scrum, scrum și praf, iar din cenușa fierbinte se va reconstrui, se va reinventa. Și atunci se va ridica perfect, ca un nou început, după un final tragic, dramatic. Iar sub aripile lui arzătoare totul se va reînoi, un nou început, un nou Alpha, căci Alpha nu poate exista fără Omega...

La o cafea cu sine... Despre bogăție...

Te-ai întors după o lungă absență. Te priveam aiurită în ochi și nu-mi venea să cred că ești în pragul ușii. Îmi fusese atât de dor de tine... Știam pentru ce ai venit, pentru cafea, pentru acea cafea aburindă în toiul iernii. Te-ai instalat la locul tău de drept din fața canapelei și mă urmăreai cu privirea așa cum nu o mai facusei niciodată.
- Ultima oară când am vorbit visai la un crăciun de poveste. Ai avut parte de el? ai spart tăcerea subit și brutal.
- Nu chiar, am răspuns încet. Poate doar pe jumătate. Poate că a fost doar începutul a ceva ce urmează să continue. Știi, lucrurile bune niciodată nu le obțin ușor sau fără luptă. Doar e în firea mea, e blestemul meu...
Ai râs, un râs ironic ce m-a zdruncinat. Mi-am îndreptat privirea spre ceașca de cafea și ai făcut la fel. Mi-ai propus din privire o țigară, iar eu am acceptat-o. Am tras puternic și cu poftă aer în piept. Era plăcut, dureros de plăcut.
- Oamenilor le place durerea, le place să și-o provoace... mi-ai spus scurt, dar cumva fad.
- Probabil. Afară ninge, ninge cu fulgi mari, iar zăpadă se depune în straturi ca amintirile.
M-am ridicat să privesc mai bine zăpadă, m-ai urmat întocmai. Urmăream împreună dansul fulgilor de nea.
- Ai idee cât de bogați suntem? Și cât de săraci în același timp? Am gândit cu voce tare, nici nu mi-am dat seama când am facut-o.
- Hai spune, ce ai mai pățit. Cu siguranță iar te-a marcat ceva... mi-ai replicat sarcastic.
- Cum mă cunoști tu ca nimeni altcineva... am râs subtil, chiar am zâmbit. Ninge afară, de fapt ți-am spus asta și mai devreme, mă tot repet ca o moară stricată. Vezi tu, într-o seară a trebuit să plec cu mașina, pe zăpadă...
- Și ce e așa mare scofală. Toți șoferii merg pe zăpadă. mi-ai replicat tăios.
- Era noapte, nu condusesem niciodată pe zăpadă, până atunci. Eram de gardă, dar trebuia să fac un drum scurt. Când m-am întors la spital, am fost nevoită să parchez cu spatele. Cu spatele, pe întuneric! Și am reușit, din prima. Am reușit din prima să parchez cu spatele, pe zăpadă, pe întuneric. Eram atât de mândră de mine. Radiam în sinea mea de fericire. Am intrat rapid în spital, fericită datorită izbândei mele. Dar vezi tu, cum mergeam pe holurile pustii ale spitalului, undeva pe o băncuță am zărit-o. Era o femeie în vârstă, îmbrobodită bine, căci era frig afară și dormea acolo, pe băncuță. Ținea strâns în brațe o plasă mare de rafie și o umbrela colorată. Nu părea bolnavă sau că ar aștepta pe cineva. Pur și simplu dormea acolo, cu crucea ei mare de piatră atârnându-i la gât...vocea a început să mi se piardă ușor, ușor.
- Da, urâtă imagine, ce pot să spun... mi-ai răspuns sec.
Am luat o gură de cafea, m-ai urmat întocmai și am tras din nou din țigară cu atâta patimă. Am lăsat să iasă fumul gros în același timp.
- Ai idee cât de bogați suntem? te-am întrebat din nou. Pentru că bogăția noastră nu constă în mașini de lux, în vile sau superconturi în bancă. Bogăția noastră constă în căminele pe care le avem, în familiile care ne sunt alături, în oamenii care țin la noi. Și totuși suntem nebuni...
- Da, suntem. Ne place să ne facem rău singuri, să îndepărtam oamenii de lângă noi, în special pe cei care țin la noi, suntem nebuni pentru că ne e frică să riscăm fericirea... m-ai completat cu o voce scăzută.
- Și totuși suntem atât de săraci...
O lacrimă mi-a brăzdat obrazul. Ai șters-o delicat și mi-ai zâmbit cu căldură.
- Suntem atât de săraci, căci dam oamenii la o parte pentru bani. La ce bun să ai bani de vacanțe, dacă nu ai cu cine să creezi amintiri? Îndepărtam suflete sincere și curate în goana după averi ce azi sunt, mâine nu mai sunt. Valorificam obiectele mai mult decât sufletele. Suntem atât de săraci...
Lacrimile curgeau una după alta, fără încetare... Mă durea ce îți spuneam sit simțeam în ochii tăi aceași durere. M-ai luat în brațe, m-ai strâns puternic și mi-ai șoptit mai calm ca niciodată:
- Nu te da bătută. Rămâi diferită, rămâi bogată. Lucrurile se aranjează pentru fiecare, vei vedea...
Mi-ai umplut sufletul de căldură, l-ai pansat și l-ai așezat într-un loc plăcut și ca întotdeauna ai plecat înainte să îți termini cafeaua...

Cat de „femeie” trebuie sa fie o femeie?

Cat de „femeie” trebuie sa fie o femeie? – Atat cat trebuie!

Oare? Asta suna ca si cand tanarul rezident intreaba „Cate fire sa pun la plaga asta?”, iar batranul chirurg ii raspunde „Atat cat trebuie!”.

O femeie trebuie sa fie „femeie” atat cat ea considera. Sa fie mandra de ea, de alegerile ei, sa fie independenta si puternica. O femeie trebuie sa inteleaga ca nu este egala cu barbatul, caci sunt atat de diferiti. Poate sa fie mai buna...sau nu. Alegerea ii apartine. Singurul lucru care conteaza este sa fie ea, fara influente exterioare, sa fie asa cum simte. La fel de femeie este si cea care stie sa calce si sa spele, cat si cea care face cariera, atata timp cat nu este subjugata de societate sau de barbatul de langa ea. Cineva spunea ca o femeie este femeie atat cat ii permite barbatul de langa ea. Nimic mai fals si totusi atat de adevarat. Dar asta nu e vina barbatilor, ei sunt doar comozi, caci prefera o femeie slaba, fara personalitate, pe care o cumpara usor, caci femeia intretinuta nu-l intreaba de nimic, atata timp cat ii acopera nevoile bazale, ci se va multumi cu cat i se ofera. Da, rari sunt barbatii ce pot sta langa o femeie „nebuna”, langa acea femeie frumoasa, inteligenta, pe picioarele ei, pe care cei mai multi o admira de la distanta si vorbesc despre ea la superlativ. De fapt, cei mai multi fug de ele, de personalitatea lor, de frica ca nu cumva sa fie pusi in umbra, dar mai ales de frica respingerii, caci acele femei vor pleca in prima secunda in care ei nu se aliniaza dorintelor acestora si niciodata nu vor ingenunchea in fata lor, iar pretentiile acestor femei sunt de ordin moral. Asa ca fug, repede si departe, caci cum ai putea cumpara o femeie ce are totul? Cum sa o impresionezi cu masina ta, cand ea deja o conduce pe a ei? Si cum sa fie fascinata de o seara la hotel, cand ea traieste singura in propria ei casa? Nici macar o bijuterie nu o impresioneaza cand stie ca poate oricand sa isi ia ce ii place. 

Nu esti femeie doar pentru ca porti tocuri, extensii si petreci doua ore la salon, patru la „shopping cu fetele” si o noapte intreaga in cluburi, pe banii altora. Nu asta te defineste. Asta nu te transforma decat in varianta comoda, calea usoara, caci banii lui iti cumpara de fapt tacerea si toleranta si iti fura drepturile, de fapt el te cumpara cu totul, caci tu ii permiti, tu i te vinzi si din femeie te transforma in obiect.

Du-te la salon, cumpara-ti cele mai rafinate haine si condu cele mai bune masini, dar fa-o pe munca ta, pe banii tai. Nu lasa pe nimeni sa-ti fure identitatea ca femeie, in schimb arata-le ca te descurci de minune si fara ei. Si nu, barbatul de langa tine nu trebuie sa fie un accesoriu, ci un partener. Un partener de drum, de iubire, de crime, de vise, independenti, dar totusi impreuna. Si da, atunci esti femeie, atunci cand esti puternica, cand iti apartii tie.