La o cafea cu sine... Despre Craciun...

Ai venit, astazi, intr-o seara mohorata de noiembrie... Te-am invitat la o cafea aburinda si ai acceptat-o mai usor ca niciodata. Imi era dor sa vorbesc cu tine. Ne-am asezat in sufragerie, eu pe canapea, tu in fata vitrinei vechi. Te priveam cu ochii mari si tu la fel, tacerea era de ambele parti.
- Iar te gandesti departe, nu-i asa? m-ai intrebat brusc
- Da, nici eu nu mai stiu la ce. Sunt atat de multe intrebari fara raspuns...
Mi-am apins o tigara, ai facut la fel. Mi-am mutat ceasca de cafea in mana stanga, iar tu in dreapta.
- Hai, spune ce te framanta?
- Totul... Oamenii din jurul meu, pe care nu-i mai inteleg. Oare eu sunt de vina? Poate ca nu-i vad asa cum ar trebui...sau poate ma fac ca nu ii vad... Ii simt inchisi, iar cand sunt aproape de ei ma omoara cu tacerea si suferinta lor. Nu-i inteleg pe cei ce se inchid in sine, fara sa lase lumina sa intre, nici pe cei ce se intorc mereu in trecut, desi stiu ca nu e bine, ca nu le-a fost bine acolo, nu-i inteleg nici macar pe cei ce vad foarte clar viitorul si desi stiu ca e bun...nu-l accepta, il refuza...
- Te framanti prea mult si uiti de tine...
- Nu, nu uit de mine. Sunt aici, stiu unde sunt si cine sunt. Stiu ce pot si care imi sunt limitele.
- Oare? Poate doar fugi de tine si te ascunzi in suferinta altora, pentru ca stii ca asa nu te vei mai vedea pe tine si atunci vei putea respira...
Am privit spre fereastra. Ai facut la fel. Am tras puternic din tigara si am suflat fumul in sus, lasandu-l sa imbrace tavanul. M-ai urmat intocmai. Ma priveai fix in ochi, fara sa spui un cuvant, fara sa te misti.
- Nu e adevarat! Ma vad! Ma vad clar! Stiu exact ce vreau, unde vreau sa fiu si cine vreau sa fiu. Stiu pe cine vreau langa mine si pe cine nu. Doar ca nu ii inteleg pe ei, de ce nu accepta cine sunt, ce vor, ce isi doresc cu atata ardoare...
- Te lupti prea mult cu morile de vant. Ma intreb cat vei mai rezista, cand vei ceda. Aparent, ai resurse nelimitate, dar ma intreb ce se va intampla cu ele. Se vor epuiza? Se vor acumula pana vei exploda?
M-am ridicat si m-am dus spre geam. Dintr-odata erai acolo, dincolo de geam, privindu-ma lung si pierdut. Am deschis geamul larg, iar tu ai trecut in stanga mea. M-am uitat pe furis la tine si am zambit in coltul gurii, am zambit fad, sec, fara noima sau importanta. Ai facut la fel, doar ca ochii tai sclipeau acum. Aerul rece si puternic a invadat camera imbacsita de fum si miros de cafea proaspat macinata.
- Miroase a iarna! ai soptit.
- Da... am raspuns sec, inghitindu-mi cumva raspunsul.
- Nu-ti aminteste de copilarie asta? De ierni cu nameti albi, de Craciun... Oricum mai e putin si vine, doar cateva zile. Hai, recunosate ca iti aminteste de Craciun aerul asta de iarna.
- Nu! Mirosul de portocale imi aminte de Craciun, portocale si scortisoara... Si ceaiul, ceaiul din coji de portocala pe care obisnuia bunicul sa mi-l faca cand eram mica... Fierbinte si parfumat... Nu mirosul de brad, nici aerul rece si curat nu-mi amintesc de Craciun. Nu, nu ele... Portocalele, portocalele imi amintesc...
- Esti "Grinch"! mi-ai replicat razand.
- Nu, nu sunt "Grinch". Doar ca nu am dispozitia necesara sa ma gandesc la Craciun. Nu acum, nu asa...
- Toti avem o poveste de Craciun, pe care am trait-o, pe care o vom trai sau pe care am vrea sa o traim. Care e a ta? Ce poveste ai vrea pentru luna viitoare?
- Nu stiu... Nu cred sa am una... Sau poate...
- Deci ai... Hai, spune, poate ca spunand-o cumva ii vei da viata si chiar o vei trai... Ai zambit usor in coltul stang al gurii si ti-ai micsorat ochii...
M-am intors pe canapea, iar tu ti-ai luat locul de drept din fata vitrinii. Urmaream impreuna aburii grosi ce inca ieseau din canile de cafea... Tigara se stinsese in scrumiera de atata singuratate. Am ras scurt, ironic si am privit in jos spre dreapta, ai ras si tu, dar ai privit in stanga.
- Povestea mea de Craciun ar fi simpla, simpla si comuna. Nu vreau sa plec nicaieri, nu vreau niciun colier cu diamante. Vreau acel ceva simplu, dar durabil, profund. As monta un bradut, nu prea mare, aici in sufragerie, l-as pune pe masa in locul televizorului. Nu ma privi asa, televizorul ar fi singurul care l-as muta de pe masuta aia...am zambit sec.
- Asa, am rezolvat bradutul. Ce ar fi Craciunul fara bradut, nu?
- Da, ce ar fi fara... As chema in acea zi cea mai draga persoana mie, ca sa impodobim bradul. As pregati 2 cani mari de ceai de portocale cu scortisoara si fursecuri, da, fursecuri cu vanilie. Toata casa ar mirosi a portocale si a vanilie, iar pe fundal ar fi colindele corului Madrigal, asa cum era cand eram copil. Am decora bradul haotic, caci am avea pareri si gusturi diferite, fiecare vrand sa-si lase amprenta acolo. Cand s-ar termina ceaiul, as umple acele cani mari, grena, cu vin fiert, vin rosu cu o aroma puternica. Si am continua seara cu discutii, despre trecut, despre viitor, caci prezentul l-am stii. Apoi am incepe sa ne jucam in bucatarie, sa facem cele mai ciudate preparate dupa propriile retete. Aperitive, fripura, sarmale, dulciuri, tot ce ne-am dori la acel moment. Dupa aceea, am aranja un pat pe jos, sub brad, si am mai sta la povesti pana am adormi. A doua zi de dimineata, dupa cafea, am fugi repede dupa cadouri, caci uitasem de ele, le-am aranja frumos sub brad si apoi am invita familile la masa, la masa pregatita de noi. Si toti ar fi fericiti la masa aia si bucurosi, numai voie buna si colinde de calitate. Asta e tot...
-  Nu pare imposibil, poate anul asta ai noroc, mi-ai raspuns cald, cu un zambet inocent.
M-am dus sa duc canile la bucatarie. Cand m-am intors nu mai erai acolo, iti parasisesi locul de onoare.

Şi pentru ce?

E târziu...întunericul a acoperit întreg oraşul... Ici colo se mai vede o luminiţă palidă şoptind un cântec de jale. Caut orizontul, dar întunericul e atât de adânc...atât de adânc... Nu reuşesc să privesc dincolo de el, să văd ce se ascunde acolo...mă strigă, mă cheamă... Ştiu ce este, ştiu că nu ar trebui să mă îndrept într-acolo, dar tentaţia... Tentaţia e prea mare, e de neoprit... 

De ce mă chinui?!? De ce mă strigi...? Eşti un demon, un demon născut din gheaţă şi foc, din iubire şi ură... Eu...eu, un înger căzut, căzut în păcat te privesc uşor, cu milă...ai vrea să mă atragi în capcana ta, dar nu vei reuşi... îmi mângâi tot trupul cu degetele tale de marmură fină neagră, îţi simt rasuflarea rece în spate şi buzele sprijinte uşor de gâtul meu... Îmi simţi inima cum bate la unison cu a ta, îmi simţi sângele cum fierbinte pe sub piele, îl doreşti, o picătură, doar una... Mă priveşti cu ochii tăi albastri, ca de gheaţă, mă priveşti cu dor, cu jale, cu durere. O lacrimă pură de sânge ţi se prelinge uşor pe obraz; lacrimile îţi inundă ochii făcându-i să pară violeti precum un amurg uitat de tinerii îndrăgostiţi ce se plimbau cândva prin vechiul parc... Mă cuprinzi într-o îmbraţişare caldă, dar totuşi rece, mă învalui cu părul tău blond şi totul devine întuneric. Un întuneric călduţ şi pur, de nepătruns...îmi juri dragoste eternă într-un susur de izor tânăr, dar uiţi ca orice izvor şi seacă...şi toate astea doar pentru o picătură de sânge... 

Vreau să mă îndepartez, dar mă arunci în temniţă... Mă laşi să simt mirosul greu al umezelii de aici, să mă târăsc prin întuneric şi mă îmbii cu-o rază de lumină... 

Şi pentru ce? 

Şi pentru cine? 

Iar eu rămân pe veci aici, închisă între ziduri reci, iar tu îţi plâgi durerea uşor pentru ce-a fost şi nu mai este...

7 Octombrie, 2007, Craiova

...as iubi...

...as iubi: focul ce mistuie pasiuni...gheata ce imortalizeaza pacatul intr-o singura suflare...timpul, daca ar face ca maine sa nu mai vina atunci cand buzele iti sorb dulceata sarutului...amintirile pline de praful vechimii, amintirile ce ne-au dus pe taramuri interzise...secunda in care am intalnit privirea ta fugara ce cauta dorinta...luna ce a vegheat fiecare atingere...soarele ce a binecuvantat fiecare strangere de mana...petalele de trandafir ce au imbracat trupul pentru a ascunde pacatul...lacrima de argint ce curge pentru a spala urmele unei iubiri interzise...

te-as iubi pe tine, chiar daca ar insemna damnarea mea, daca ai recunoaste macar pentru o clipa ca tot ce-a fost nu a fost doar o reverie pierduta prin aburii imbatatori ai florilor de lotus... 

Craiova, 15 iunie, 2010

Desertul...

...as mai scrie, dar nu stiu ce...e pustiu, e pustiu in mintea mea, in sufletul meu. Bate vantul si din cand in cand ridica un mic norisor de praf, formand o umbra, o umbra vaga a ceva ce a fost... Oare mai este acolo? Sau e doar un schelet imprastiat in marele desert, in jurul caruia inca roiesc ciorile? Poate ca nu e nici macar un schelet, poate e o veche statuie pe care au macinat-o vantul si ploile, iar din cand in cand un mic gandac isi mai face culcus prin gaurile ei, pentru a se feri de soarele puternic, iar cand seara se asterne isi scoate antenele lui lungi si pleaca, caci se simte in siguranta. Dar siguranta nu dureaza mult, iar pasarea nocturna de prada, cu ochii galbeni, il infasca repede si il inghite ca pe o maslina fara samburi. Sau poate sunt ziduri ale unui palat, un palat maret, faurit de cei mai buni arhitecti si poleit in aur, un palat ce cu mii de ani in urma a fost atacat de pagani si pus la pamant. Paganii au furat tot ce era de valoare, dar nu numai, au luat cu ei si acele mici lucruri, aparent nefolositoare si au lasat doar ruine. Dar uneori ruinele mai sclipesc pe ici pe colo, amintind de maretia vechilui palat, de grandoarea lui, dar si de invidia paganiilor ce l-au distrus. Dar daca a fost un templu, un templu inchinat razboiului, razboiului si victoriei? Ce frumos...! Atunci...atunci...cineva ar veni si l-ar recladi, piatra cu piatra, pana l-ar ridica dincolo de nori. Si l-ar impodobi cu cele mai iscusite arme si armuri, iar marii luptatori s-ar ruga din nou in el pentru victorie, caci ar stii ca a lor este victoria prin credinta... Totusi, mie imi pare un schelet in desert, un schelet uitat de vreme, de lume, de timp... Si totul e pustiu, e desert, iar vantul mai ridica din cand in cand o umbra de praf a ceea ce a fost odata...

Intre depresie, izolare si acceptare...

Ce e depresia? O boala sau pur si simplu o stare de spirit ce ne cuprinde uneori? Poate ca este doar acea senzatie ca te sufoci cand toti in jurul tau respira, iar tu ii vezi cum respira linistiti, fara prea mari probleme. Dar oare asa e? Chiar nu au probleme? Toti din jurul tau au o suferinta ascunsa, stiuta doar de ei, pe care nimeni nu o intelege mai bine decat ei insusi. Cumva, reusesti sa te afunzi si mai mult in acea stare, sa te complaci in ea, sa te izolezi. Devii nervos, irascibil, nimic nu e bine, nimic nu e asa cum ar trebui sa fie... Te izolezi in lumea ta, tragi obloane in jurul tau si nu mai lasi pe nimeni acolo. Iar ei, cei din jurul tau nu stiu nimic despre tine si atunci atitudinea ta ajunge sa ii supere, sa ii deranjeze. Te izolezi brusc, fara prea multe explicatii, pentru ca acolo e bine, e intuneric si caldut, nu te intreaba nimeni "ce este cu tine?", "de ce esti suparat?", "de ce nu mai zambesti?". Si neprimind intrebari nu poti oferi raspunsuri, neoferind raspunsuri nu poti primi intelegere. Iar intr-un tarziu deschizi ochii...si vezi dezastrul pe care l-ai facut in jurul tau, atat cu tine, cat si cu restul. Si te intrebi: "mai pot face ceva?", "mai pot indrepta ceva?". Habar nu ai care e raspunsul, singurul lucru care iti mai ramane de facut este sa incerci, sa incerci sa redevii ce ai fost, sa te intorci la origini, sa te ridici din nou in picioare si sa stai drept indiferent de situatie, indiferent cat de greu iti este. Si sa astepti, sa astepti sa vezi daca poti recladi ca a stricat izolarea ta si mai ales sa ai grija sa nu te izolezi din nou, indiferent de situatie, indiferent cat de greu este...

Barbatul ideal

"Barbatul ideal"...ma pufneste rasul doar cand ma gandesc la aceasta compozitie de cuvinte. "Ideal"...un adjectiv ce are puterea ca doar prin 5 litere sa defineasca ceva de neatins, ceva imaginar pentru fiecare dintre noi, ceva feeric.

"Barbatul ideal" este, pentru fiecare dintre noi, un fel de print, rupt dintr`un basm al copilariei, de mult uitat, un print menit sa umple golul din inima fiecaruia, creat spre a reintregi androginul.  La fel ca si "Femeia ideala", acesta nu este decat un prototip, caruia mintea noastra fugara ii atribuie anumite calitati, de cele mai multe ori acestea fiind mai presus de aspectul fizic. Dar ca orice lucru care are calitati, are si defecte... :P

Cu toate visam la un barbat puternic, dar in acelasi timp sensibil, copilaros, dar si matur, stabil, dar si imprevizibil. 

Probabil, nu o data fiecare dintre noi si`a asternut pe papirusul gandurilor cateva idei, imagini, dorinte. Un barbat care sa te faca sa te simti libera, sa il privesti in ochi minute in sir si sa nu intelegi cum au trecut minutele, care sa te puna sa iti imbraci cea mai buna rochie de seara doar pentru o cina in doi si un dans in sufragerie, care sa te trezeasca cu mangaierea unu trandafir, sa iti aduca o floare atunci cand te astepti mai putin, sa te stranga in brate cu caldura atunci cand esti suparata pe el, sa te sune in mijlocul zilei doar pentru ati pune melodia preferata si apoi sa inchida, sa va plimbati prin ploaie si sa radeti ca niste copii de cum iti sta parul ud si ravasit de vant, sa se cuibareasca in bratele tale ca un copil intr`o noapte cu furtuna, sa te sune in toiul noptii doar pentru ca a uitat sa iti spuna "Noapte buna", sa te lase sa fii copil din nou langa el, sa fii ceea ce esti fara sa`ti impuna limite, sa creeze impeuna cu tine o lume de poveste intr`o seara de iarna in fata unui semineu, sa isi lipeasca buzele de ale tale minute in sir... sa te inteleaga doar din priviri...

...si cand sirul ideilor se termina rulezi papirusul la loc si il ascunzi bine intr`un colt intunecos, pentru a uita de el o vreme, caci locul lui e intr`o lume cu zane si printi...adica in imaginatia ta...

28 februarie, 2011, Craiova

Probleme rasiale

Acest text nu imi apartine, dar mesajul pe care il transmite mi-a placut foarte mult.

"O tânără înfumurată striga în avion cu o voce piţigăiată:
- Vreau să mă mutați de pe acest loc!
Însoţitoarea de bord o întrebă zâmbind:
- De ce doamnă? Care este problema?
- Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul?
Uuupss! Problemă rasială, îşi spune însoţitoarea de bord în mintea sa. Aruncă o privire către ceilalți pasageri și vede că toate privirile sunt ațintite asupra ei. Toți așteaptă răspunsul său. Se uită la bărbătul de culoare de lângă înfumurată și-l vede cum se uită șocat la dânsa, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință.
- Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspunde femeii, zâmbind. Se duce până în spatele avionului. Este aşa cum a bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știa asta, dar trebuia să se convinga.
Simte în ceafă privirile a zeci de oameni.
Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsa situația aceasta tensionată. Ajunge din nou la femeia cu voce stridentă:
- Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin.
Şi face o pauză, în care o priveste și o vede cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă apoi continuă:
- Singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi.
Dintr-odată, o vede cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate. Toți pasagerii privesc supărați. Toți se așteptau de la însotiţoarea de bord să o puna la punct, pe această femeie.
Ajunge la căpitan și-l întreabă dacă poate muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale. Căpitanul îi spune să procedeze cum cred ea de cuviință, ca să rezolve situația.
Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” i-au adus un zâmbet pe buze. Deja se simtea mai bine și acum putea gestiona orice situație dificilă. Cu acordul căpitanului, se întorce la femeia isterică. Zâmbind din toata inima, stuardeza, spune:
- Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă. Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. A lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, stuardeza a continuat:
- Domnule, aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută!"
Sursa: http://romaniainternational.com/bancuri/o-tanara-infumurata/

Iubire sau ură imposibilă

I. E noapte…o noapte grea şi neagră

Iar luna îi priveşte tristă…

Un înger, un demon…o pană…

Iar râul a tăcut, acuma stă.

II. Îngerul pe demon îl priveşte,

Mâna îi tremură pe sabie…

Şi sângele său el îl doreşte…

Iar sufletul să-l trimită pe-o corabie.

III. Mii de degete de catifea albă

Se plimbă uşor pe al său trup,

Iar respiraţia devine din ce în ce mai slabă,

Şi-n jurul lor crengile se rup.

IV. Luna priveşte din nou tristă,

Iar ochiul său începe a plânge…

Lacrima sa porneşte într-o lume vastă…

Şi tot neantul începe a se frânge.

V. Râul încă tace liniştit în albia sa

Căutând pacea lui ce-a veche

Şi-ncepe a se tulbura şi pământul a-l tasa

Lăsând în urmă o poveste străveche…

VI. Iar îngerul din nou îl priveşte…

Şi demonul râde subit şi rece…

Sabia se ridică-n aer, furia creşte…

Iar tăişul uşor prin aer trece.

VII. Şi toată savoarea vieţii sângerii

Începe a curge lin la vale

Şi trupul capul începe a-l dori…

Dar e târziu…totul e pe-o altă cale.

VIII. Vântul şuieră prin frunze furios

Şi râuri de sânge încep a curge…

Un râu de sânge negru ce fluieră duios,

Iar moartea din nou viaţa o suge.

IX. Îngerul îşi plânge dragostea în tihnă

Iubirea ce-a pierdut-o din orgoliu,

Dorind să fie iarăşi în lumină

Să scape pe veci de-ntregul doliu.

X. Acum e singur…se apleacă să-i ia capul

Şi buzele vinete să le sărute…

Dar se gândeşte că acesta-i faptul

Şi-şi plânge toate sentimentele căzute.

2007, Craiova 

Trecut...

...oricat de mult ai vrea sa tai sfoara ancorei trecutului, soarta nu te lasa... iti ofera mereu acelasi schelet, pe care pune bucati de carne in ordine diferita... te leaga de locuri, de persoane...iti transforma viitorul si prezentul in trecut... te tine strans ancorat acolo pentru a suge si ultima picatura de fericire din tine... iti redeschide usi de mult uitate, iti repeta scene din nou si din nou de parca ar vrea sa te invete o lectie, dar schimba mereu personajele si tu iar gresesti...asa ca o iei de la capat... Te ineci in propria iluzie... Te imbeti cu un amalgam de idei, idei de mult lasate in urma intr-un ungher al mintii... Lumina realitatii patrunde incet prin perdeaua de voal negru si iti arata cat de cruda este, te imbie afara din conul tau de umbra, si cumva reuseste sa te atraga din nou spre trecut, sa te indeparteze de viitor, parca nici macar in prezent nu mai traiesti... E greu...e greu sa te impotrivesti... Te lasi prins in vartej, zambesti amar si iti imbratisezi din nou trecutul... Ii privesti oasele dezgolite si usor, usor incepi sa le dai forma, sperand ca de aceasta data forma sa fie diferita... Dar te inseli, forma e mereu aceasi, e un puzzle sferic, ce nu te lasa sa il schimbi... Iar tu ramai ancorat acolo, undeva intre prezent si trecut, fara nicio sansa de evadare...

Praf de stele

...si praf de stele e totul...si praf de stele suntem noi...un praf de stele presarat peste a noptii cuvertura neagra... Si ne imprastiem usor in zare si incercam sa stralucim mai mult si mai mult pana la epuizare... Caci din cenusa renastem toti spre a ne revarsa lumina imprejur... Ne ridicam mai sus, mai sus decat am vrea, ne amintim de tot si toate...zambim, zambim fad si rece...caci amintirea e in ceata... o ceata gri ce nu se risipeste, ce nu ne lasa sa vedem din nou tot... si suntem praf de stele ce se inalta si ce cuprinde intreaga lume, imbracand-o in straie de sarbatoare... si suntem praf de stele in clepsidra...ne revarsam agale intr-un ocean de emotii, ne aruncam in valtoarea curentului si il lasam sa ne duca unde vrea...ne contopim cu ea, cu emotia, cu agonia si extazul...si nu vrem sa mai iesim la mal... Suntem praf de stele in furtuna, iar fulgerele ne fac mai luminosi, mai puternici si ne imprastie iarasi in sapte zari vantul cel navalnic, pentru a ne readuce impreuna la un alt capat de lume, pentru a ne roti iar si iar, la nesfarsit, intr-un carusel al placerii si al durerii... Si suntem praf de stele...si toti am vrea ca sa fim stele... 

Indragostit...

...oare cum este sa fii indragostit?... oare ce simti?... e ceea ce descriu cartile? euforie, libertate...oare iubirea te face sa simti ca plutesti? oare iti umple acel gol din adancul sufletului? oare un suflet negru ca al meu ar putea simti aceea euforie? oare m-ar face complet? si daca are un gust amar? daca ma va durea? ... oare cum este sa fii indragostit?...
...poate ca m-ar face mai bun...cumva s-ar inhiba micul despot din mine, iar ochii ar incepe sa-mi straluceasca, buzele sa schiteze un zambet inocent, dar usor perfid...caci asa sunt eu...pervers, perfid, naiv si inocent. Da! Sunt un suflet inocent, ce vrea sa fie alintat...dar ma pierd din nou in norul meu negru. Devin iarasi aspru si critic cu mine insumi...
...oare cum este sa fii indragostit? Poate ca e acel moment cand pulsul mi-o ia razna in preajma ta sau atunci cand ma supar pe lucruri mici pe care le faci, lucruri fara sens... sau simplul fapt ca ma deranjeaza absenta ta, atunci cand ar trebui sa fii acolo? Sau poate pur si simplu e acel sentiment de liniste pe care mi`l oferi cu o simpla strangere de mana?  
...oare cum este sa fii indragostit?...oare e aceea bucurie scurta, strafulgetoare atunci cand te vad? sau poate e doar un sentiment fugar al unui capriciu? Sunt fluturi in stomac asa cum descriu unii sau e un vid ce iti taie respiratia? Poate e doar dorinta de apropiere, de o atingere intamplatoare sau poate e doar o iluzie a ce ai vrea sa fie, dar nu este...?
...oare cum este sa fii indragostit? si daca doare?... 

Shhh...

Shhh...linişte...îi vei speria...doar ştii că nu e bine să vorbeşti prea tare. Te vor auzi şi vor interpreta greşit...doar tu ştii ce e în sufletul tău. Da, e adevărat...îţi fierbe sângele în vene, dar nu le spune, nu le arăta...doar tu trebuie să ştii acest lucru. Ei...ei nu au voie să-l afle; e micul tău secret. Nu-ţi mai vărsa furia pe alţii, şi mai ales când nu au nici o vină...absolut nici una...
Gândeşte-te la faptul că poate nu eşti singur...chiar dacă poate eşti...gândeşte-te că mâine poate fii mai bine...gândeşte-te că din clipa asta totul va merge perfect, că o rază de lumină caldă va străpunge întunericul luminându-ţi camera...ştiu...nu vrei să-ţi strice perdeaua de catifea neagră, să-ţi distrugă turnul de marmură şi să te expună ochilor vicleni ce te privesc cu atâta poftă...
Şi totuşi ai vrea să ieşi, să-i laşi să te vadă...dar tu vrei să vadă doar o mască de porţelan fin, cu ochii roşii de atâta plâns şi buzele pline de sânge...nu vrei să-ţi vadă sentimentele, bucuriile, durerile, momentele de fericire, suferinţele, iubirea, disperarea, extazul, furia, dorinţele, decăderea........Dar shhhh....nu le spune nimic. Lasă-i să te descopere aşa cum eşti: un mic vulcan gata oricând să erupă...Şi tu să taci în continuare, să îi priveşti, să te privească şi toata ura ta nu o vărsa asupra lor căci ei nu au nici o vină...Şi atunci te-ntrebi: A cui e vina? Dar shhhh...nu spune nimic... 

6 Iunie, 2007 - Craiova

Fauritorul de vise

...te`am intalnit intr`o seara senina pe marginea lacului, mi`ai zambit cu caldura si fara sa scoti macar o soapta mi`ai cuprins mana in a ta...era rece...
...am zburat spre infinit, taind norii cu aripi de otel, iar lumina de gheata a lunii mi`a mangaiat fata...am dansat cu stelele pe simfonia galaxiilor, am gustat din nectarul zeilor, am dormit pe coada unei comete...si mi`am pus o dorinta atunci cand mi`am trecut degetele prin coama ei...sa nu ma parasesti niciodata, sa ramai alaturi de mine, sa`mi invelesti trupul cu praful cosmosului si sa`mi dai sa sorb dulceata intunericului...
...am coborat in abisuri ca sa imbratisez agonia, m`am lasat purtata de valurile repezi ale marilor oceane violet pana ce am simtit arsita soarelui pe pielea mea si m`am trezit pe nisipul de fildes din clepsidra vietii... Am incercat sa opresc timpul, dar m`ai aruncat in prapastia extazului...si mi`am lasat trupul prada miilor de degete de catifea si limbilor de foc...m`ai imbiat cu vin in cupe de clestar si mi`ai promis nemurirea in schimbul unei picaturi de sange...
...am adormit in campul plin de irisi mov, lasand iarba sa`mi doineasca povestea noastra antica, pasarile sa ne fie paznici, sa duca amintirea noastra cat mai departe...m`ai cuprins intr`o stramtoare fara scapare, iti simteam bratele in jurul meu, respiratia parfumata in spatele urechii...iar inima iti batea usor in ritmul susurului raului ce isi frangea luciul peste pietrele colturoase...
...am intins mana in intuneric, dar nu mai erai acolo, te`am strigat, dar nu mi`ai raspuns, am orbecait prin obscur, dar nu am gasit decat ziduri reci, am imbratisat fumul in speranta ca esti pierdut in el, dar s`a risipit intr`o secunda printre degetele mele.......iar visele mele sunt iar negre si pusti, acum ca ai plecat ...FAURITORULE DE VISE... 

6 iulie, 2010, Craiova