Şi pentru ce?

E târziu...întunericul a acoperit întreg oraşul... Ici colo se mai vede o luminiţă palidă şoptind un cântec de jale. Caut orizontul, dar întunericul e atât de adânc...atât de adânc... Nu reuşesc să privesc dincolo de el, să văd ce se ascunde acolo...mă strigă, mă cheamă... Ştiu ce este, ştiu că nu ar trebui să mă îndrept într-acolo, dar tentaţia... Tentaţia e prea mare, e de neoprit... 

De ce mă chinui?!? De ce mă strigi...? Eşti un demon, un demon născut din gheaţă şi foc, din iubire şi ură... Eu...eu, un înger căzut, căzut în păcat te privesc uşor, cu milă...ai vrea să mă atragi în capcana ta, dar nu vei reuşi... îmi mângâi tot trupul cu degetele tale de marmură fină neagră, îţi simt rasuflarea rece în spate şi buzele sprijinte uşor de gâtul meu... Îmi simţi inima cum bate la unison cu a ta, îmi simţi sângele cum fierbinte pe sub piele, îl doreşti, o picătură, doar una... Mă priveşti cu ochii tăi albastri, ca de gheaţă, mă priveşti cu dor, cu jale, cu durere. O lacrimă pură de sânge ţi se prelinge uşor pe obraz; lacrimile îţi inundă ochii făcându-i să pară violeti precum un amurg uitat de tinerii îndrăgostiţi ce se plimbau cândva prin vechiul parc... Mă cuprinzi într-o îmbraţişare caldă, dar totuşi rece, mă învalui cu părul tău blond şi totul devine întuneric. Un întuneric călduţ şi pur, de nepătruns...îmi juri dragoste eternă într-un susur de izor tânăr, dar uiţi ca orice izvor şi seacă...şi toate astea doar pentru o picătură de sânge... 

Vreau să mă îndepartez, dar mă arunci în temniţă... Mă laşi să simt mirosul greu al umezelii de aici, să mă târăsc prin întuneric şi mă îmbii cu-o rază de lumină... 

Şi pentru ce? 

Şi pentru cine? 

Iar eu rămân pe veci aici, închisă între ziduri reci, iar tu îţi plâgi durerea uşor pentru ce-a fost şi nu mai este...

7 Octombrie, 2007, Craiova