Desertul...

...as mai scrie, dar nu stiu ce...e pustiu, e pustiu in mintea mea, in sufletul meu. Bate vantul si din cand in cand ridica un mic norisor de praf, formand o umbra, o umbra vaga a ceva ce a fost... Oare mai este acolo? Sau e doar un schelet imprastiat in marele desert, in jurul caruia inca roiesc ciorile? Poate ca nu e nici macar un schelet, poate e o veche statuie pe care au macinat-o vantul si ploile, iar din cand in cand un mic gandac isi mai face culcus prin gaurile ei, pentru a se feri de soarele puternic, iar cand seara se asterne isi scoate antenele lui lungi si pleaca, caci se simte in siguranta. Dar siguranta nu dureaza mult, iar pasarea nocturna de prada, cu ochii galbeni, il infasca repede si il inghite ca pe o maslina fara samburi. Sau poate sunt ziduri ale unui palat, un palat maret, faurit de cei mai buni arhitecti si poleit in aur, un palat ce cu mii de ani in urma a fost atacat de pagani si pus la pamant. Paganii au furat tot ce era de valoare, dar nu numai, au luat cu ei si acele mici lucruri, aparent nefolositoare si au lasat doar ruine. Dar uneori ruinele mai sclipesc pe ici pe colo, amintind de maretia vechilui palat, de grandoarea lui, dar si de invidia paganiilor ce l-au distrus. Dar daca a fost un templu, un templu inchinat razboiului, razboiului si victoriei? Ce frumos...! Atunci...atunci...cineva ar veni si l-ar recladi, piatra cu piatra, pana l-ar ridica dincolo de nori. Si l-ar impodobi cu cele mai iscusite arme si armuri, iar marii luptatori s-ar ruga din nou in el pentru victorie, caci ar stii ca a lor este victoria prin credinta... Totusi, mie imi pare un schelet in desert, un schelet uitat de vreme, de lume, de timp... Si totul e pustiu, e desert, iar vantul mai ridica din cand in cand o umbra de praf a ceea ce a fost odata...

Intre depresie, izolare si acceptare...

Ce e depresia? O boala sau pur si simplu o stare de spirit ce ne cuprinde uneori? Poate ca este doar acea senzatie ca te sufoci cand toti in jurul tau respira, iar tu ii vezi cum respira linistiti, fara prea mari probleme. Dar oare asa e? Chiar nu au probleme? Toti din jurul tau au o suferinta ascunsa, stiuta doar de ei, pe care nimeni nu o intelege mai bine decat ei insusi. Cumva, reusesti sa te afunzi si mai mult in acea stare, sa te complaci in ea, sa te izolezi. Devii nervos, irascibil, nimic nu e bine, nimic nu e asa cum ar trebui sa fie... Te izolezi in lumea ta, tragi obloane in jurul tau si nu mai lasi pe nimeni acolo. Iar ei, cei din jurul tau nu stiu nimic despre tine si atunci atitudinea ta ajunge sa ii supere, sa ii deranjeze. Te izolezi brusc, fara prea multe explicatii, pentru ca acolo e bine, e intuneric si caldut, nu te intreaba nimeni "ce este cu tine?", "de ce esti suparat?", "de ce nu mai zambesti?". Si neprimind intrebari nu poti oferi raspunsuri, neoferind raspunsuri nu poti primi intelegere. Iar intr-un tarziu deschizi ochii...si vezi dezastrul pe care l-ai facut in jurul tau, atat cu tine, cat si cu restul. Si te intrebi: "mai pot face ceva?", "mai pot indrepta ceva?". Habar nu ai care e raspunsul, singurul lucru care iti mai ramane de facut este sa incerci, sa incerci sa redevii ce ai fost, sa te intorci la origini, sa te ridici din nou in picioare si sa stai drept indiferent de situatie, indiferent cat de greu iti este. Si sa astepti, sa astepti sa vezi daca poti recladi ca a stricat izolarea ta si mai ales sa ai grija sa nu te izolezi din nou, indiferent de situatie, indiferent cat de greu este...