La o cafea cu sine... Despre bogăție...

Te-ai întors după o lungă absență. Te priveam aiurită în ochi și nu-mi venea să cred că ești în pragul ușii. Îmi fusese atât de dor de tine... Știam pentru ce ai venit, pentru cafea, pentru acea cafea aburindă în toiul iernii. Te-ai instalat la locul tău de drept din fața canapelei și mă urmăreai cu privirea așa cum nu o mai facusei niciodată.
- Ultima oară când am vorbit visai la un crăciun de poveste. Ai avut parte de el? ai spart tăcerea subit și brutal.
- Nu chiar, am răspuns încet. Poate doar pe jumătate. Poate că a fost doar începutul a ceva ce urmează să continue. Știi, lucrurile bune niciodată nu le obțin ușor sau fără luptă. Doar e în firea mea, e blestemul meu...
Ai râs, un râs ironic ce m-a zdruncinat. Mi-am îndreptat privirea spre ceașca de cafea și ai făcut la fel. Mi-ai propus din privire o țigară, iar eu am acceptat-o. Am tras puternic și cu poftă aer în piept. Era plăcut, dureros de plăcut.
- Oamenilor le place durerea, le place să și-o provoace... mi-ai spus scurt, dar cumva fad.
- Probabil. Afară ninge, ninge cu fulgi mari, iar zăpadă se depune în straturi ca amintirile.
M-am ridicat să privesc mai bine zăpadă, m-ai urmat întocmai. Urmăream împreună dansul fulgilor de nea.
- Ai idee cât de bogați suntem? Și cât de săraci în același timp? Am gândit cu voce tare, nici nu mi-am dat seama când am facut-o.
- Hai spune, ce ai mai pățit. Cu siguranță iar te-a marcat ceva... mi-ai replicat sarcastic.
- Cum mă cunoști tu ca nimeni altcineva... am râs subtil, chiar am zâmbit. Ninge afară, de fapt ți-am spus asta și mai devreme, mă tot repet ca o moară stricată. Vezi tu, într-o seară a trebuit să plec cu mașina, pe zăpadă...
- Și ce e așa mare scofală. Toți șoferii merg pe zăpadă. mi-ai replicat tăios.
- Era noapte, nu condusesem niciodată pe zăpadă, până atunci. Eram de gardă, dar trebuia să fac un drum scurt. Când m-am întors la spital, am fost nevoită să parchez cu spatele. Cu spatele, pe întuneric! Și am reușit, din prima. Am reușit din prima să parchez cu spatele, pe zăpadă, pe întuneric. Eram atât de mândră de mine. Radiam în sinea mea de fericire. Am intrat rapid în spital, fericită datorită izbândei mele. Dar vezi tu, cum mergeam pe holurile pustii ale spitalului, undeva pe o băncuță am zărit-o. Era o femeie în vârstă, îmbrobodită bine, căci era frig afară și dormea acolo, pe băncuță. Ținea strâns în brațe o plasă mare de rafie și o umbrela colorată. Nu părea bolnavă sau că ar aștepta pe cineva. Pur și simplu dormea acolo, cu crucea ei mare de piatră atârnându-i la gât...vocea a început să mi se piardă ușor, ușor.
- Da, urâtă imagine, ce pot să spun... mi-ai răspuns sec.
Am luat o gură de cafea, m-ai urmat întocmai și am tras din nou din țigară cu atâta patimă. Am lăsat să iasă fumul gros în același timp.
- Ai idee cât de bogați suntem? te-am întrebat din nou. Pentru că bogăția noastră nu constă în mașini de lux, în vile sau superconturi în bancă. Bogăția noastră constă în căminele pe care le avem, în familiile care ne sunt alături, în oamenii care țin la noi. Și totuși suntem nebuni...
- Da, suntem. Ne place să ne facem rău singuri, să îndepărtam oamenii de lângă noi, în special pe cei care țin la noi, suntem nebuni pentru că ne e frică să riscăm fericirea... m-ai completat cu o voce scăzută.
- Și totuși suntem atât de săraci...
O lacrimă mi-a brăzdat obrazul. Ai șters-o delicat și mi-ai zâmbit cu căldură.
- Suntem atât de săraci, căci dam oamenii la o parte pentru bani. La ce bun să ai bani de vacanțe, dacă nu ai cu cine să creezi amintiri? Îndepărtam suflete sincere și curate în goana după averi ce azi sunt, mâine nu mai sunt. Valorificam obiectele mai mult decât sufletele. Suntem atât de săraci...
Lacrimile curgeau una după alta, fără încetare... Mă durea ce îți spuneam sit simțeam în ochii tăi aceași durere. M-ai luat în brațe, m-ai strâns puternic și mi-ai șoptit mai calm ca niciodată:
- Nu te da bătută. Rămâi diferită, rămâi bogată. Lucrurile se aranjează pentru fiecare, vei vedea...
Mi-ai umplut sufletul de căldură, l-ai pansat și l-ai așezat într-un loc plăcut și ca întotdeauna ai plecat înainte să îți termini cafeaua...