Depresia... un companion de viața. Da, a ajuns sa fie un partener pentru mulți, poate pentru prea mulți.
Știați ca suicidul este între primele trei cauze de deces la nivel mondial? Și conform OMS, un om se sinucide la fiecare 40 de secunde? Cam cum sună asta? Sună bine? Și care să fie cauza acestor acțiuni “necugetate”? Cred că răspunsul e simplu: depresia.
Da, acel subiect tabu despre care nimeni nu vrea să vorbească. Da, acea afecțiune pe care o ignorăm, ne facem că nu o vedem.
“ Ai auzit că X suferă de depresie?”; “Ce depresie, dragă? Mofturi, fițe! Vrea atenție și atât! Eh, lasă că știu eu, vrea să obțină ceva!”. Și mai trece o săptămână, două, trei, după care mofturile și fițele se duc pe ultimul drum.
“Ce depresie post-natală, dragă?! Auzi, a dat de greu și cică e în depresie! Lasă ca și eu am crescut 3 copii și n-am mai avut depresie! Să își facă de lucru și se rezolvă de la sine!”. Și trec câteva luni de nopți nedormite și gânduri negre și agale sunt conduse două sicrie într-o zi ploioasă, unul mai mare, altul mai mic.
Depresia, dintr-o afecțiune ce se poate trata, a devenit un stigmat. Nimeni nu o vede, nimeni nu o înțelege, nimeni nu o acceptă. Ba din contră. Dacă vedem pe cineva jos, avem tendința de a-l doborî și mai mult, de a-l călca în picioare până suntem siguri ca l-am zdrobit definitiv.
Am uitat să fim umani... Ehe...e mare lucru să fii om, să poți să întinzi o mână de ajutor, să te pui în pantofii celui de lângă tine. O mare calitate care lipsește în ziua de azi multora, și ușor ușor pe cale de dispariție este capacitatea de a asculta. Da, să fii capabil să nu zici nimic și să asculți. E mare lucru.
Cum spunea Carl Jung “Să gândești e dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă!”. Un mare adevăr valabil astăzi.
Cei care nu credeți în depresie, ați avut măcar pentru un moment curiozitatea să vă documentați cum se simt acești oameni? Vă spun eu că nu ați avut această curiozitate, dar judecați în lipsă de cunoștința, dar oricum cei care judecă sunt acei “știe tot”, “știu eu ce vrei să spui”, “lasă că știu eu mai bine”. Dacă veți întreba o persoană care suferă de asta cum e să trăiești cu depresia la braț s-ar putea ca pânza de pe ochi să se ridice subit. Mulți o descriu ca o senzație de sufocare, alții ca o lipsă totală de “viața”, unii au coșmaruri, alții insomnii, unii se simt inutili, neapreciați, marginalizați, neînțeleși. Și de aici povestea o știți, ca e la știri aproape zilnic.
Am devenit atât de prinși de probleme cotidiene personale încât suntem orbi. Suntem ca acei cai cu ochelari, vedem doar înainte..,sau doar ce ne convine. Doar că această depresie este parșivă, apare în viața oamenilor ușor, treptat, tăcut, chiar insidios și începe încet încet să-l macine pe interior, mai rău decât .... decât cancerul. Da, e mai rea, mult mai rea și mai parșivă. Parcă și aud veșnica expresie: “Nu îmi vine să cred că a făcut asta! Era așa o persoană veselă și jovială. Dar oare ce o fi pățit așa de grav?”. Și decât să vă întrebați între voi după, mai bine nu întrebați persoana în cauză când încă se putea?
Acum cauzele depresiei sunt multe. La adolescenți și tineri, dacă acum ceva ani se punea problema vreunei iubiri neîmpărtășite, acum lucrurile sunt mai grave, fiind legate de modul de viața, de faptul că rețele de socializare promovează o viață de lux, opulentă, dar neadevărată. În rândul adulților de cele mai multe ori este neîmplinirea profesională, lipsa locui de muncă, frica neputinței de a asigura ziua de mâine copiilor, familiei. În rândul persoanelor cu vârste venerabile de obicei intervine o altă boală cu sfârșit tragic ce îi împinge spre asta.
Toată lumea judecă pe toată lumea, iar în această disperare de a îi judeca pe alții uităm să mai vedem dezastrul de la noi din ogradă. Și-mi pare amuzant să văd atâția judecători într-un popor depresiv. Pentru că da, fie că vrem să recunoaștem, fie că nu vrem, suntem un popor depresiv, frustrat, ușor nostalgic, resemnat, ce trăiește sub teroare. Suntem un popor depresiv ce trăiește cu frica zilei de mâine și frustrat că a pierdut mult, mult prea mult din ce a avut. Ușor nostalgic după vremuri de mult apuse, dar resemnat că asta e, merge și așa, “Lasă că la alții e mai rău!”, “Mai rău de atât să nu fie, că nu e bine și nici perfect, dar măcar nu e chiar rău!”. Și da, terorizat. Terorizat de tot ce se întâmplă în jurul lui, că să nu vină cutremur că ce ne facem, la fel și la război, la fel și la pandemie. Repede am mai uitat de “Colectiv”, prea repede, mult prea repede.
Poate că... poate că dacă am mai asculta din când în când măcar... să ascultăm pur și simplu păsul celui de lângă noi, fără să-l judecăm, am fi departe, ca popor, dar mai ales ca oameni. Căci am uitat să fim oameni!
Faceți un Exercițiu zilnic: ascultați persoana de lângă voi măcar 15 minute, doar atât. Ascultați-i vocea, inflexiunile acesteia, cuvintele. Priviți-l în ochi și vedeți ei ce vă spun, este la fel cu ce spune vocea?
Lăsați răutatea și dorința de a judeca...
O vorbă bună, caldă spusă la momentul potrivit poate salva o viața. Ciudat, nu-i așa? Dar adevărat!
