Noapte in satin albastru

Era ajunul zilei mele de nastere. Seara se lasa greu, ceata deasa invaluise tot orasul. Era tacut acum orasul, nicio masina nu mai lumina strazile si nicaieri nu se auzeau pasii trecatorilor. Ma uitam pierdut pe geam si ascultam suierul usor al vantului. M-am intors spre oglinda si m-am privit minute in sir. Singuratatea isi spunea cuvantul greu, lasand o amprenta grea in jurul ochilor. M-am indreptat spre cada si am umplut-o cu apa. Aburul fierbinte ce se ridica inmiresmase camera. M-am cufundat in apa atat de placuta la atingere. Ma gandeam... ma gandeam cum ar fi sa termin atunci tot, cu o singura taietura curata, perfecta. Apa devenea rozalie la inceput, apoi rosie si totul se incheia. Dar ce imagine groteasca era asta... Eu, dezbracata in cada, cu ochii sticlosi atintiti in tavan, cu o grimasa plina de durere si cu rimelul curs pe intreaga fata. Nu, asta in niciun caz nu avea sa se intample. M-am ridicat de acolo, am zambit la ideea acea. Sigur exista moduri mai demne de a muri. Totul trebuia sa fie perfect a doua zi cand aveau sa ma gaseasca. Ce imagine!!!! Ce deliciu!!!!
Da, asa trebuia sa fie, asa ma vor gasi.
Dupa ce vor suna ore in sir fara raspuns, vor sparge cu greutate usa. Vor inspecta casa toata, pana la ultima camera. Si acolo, acolo voi fi eu. Voi fi eu, intinsa pe pat, cu mainile pe langa trupul rece. Voi purta pijamalele acelea albastre, de satin. Chipul meu va fi linistit, pielea alba, usor translucida, buzele si obrajii inca vii de la micile trucuri de machiaj. Iar in jurul meu vor fi lumanari parfumate, ce vor da o lumina difuza camerei.
Dar... Dar daca?
Daca nu ma gaseste nimeni a doua zi. Daca vor veni abia peste cateva zile. Atunci totul va fi naruit. Nu ar mai gasi decat un spectacol grotesc, in care actorul principal ar fi un corp aflat in putrefactie, cu buzele uscate, ochii infundati, cu pielea verde purpurie. Iar totul ar fi invaluit de un miros greu, inecacios, insuportabil.
Nu! Nu trebuie sa fie asa!
Totul, totul trebuie sa fie perfect. Si daca e asa, daca eu nu mai sunt nu pot controla nimic.
Da, mi-am imbracat pijamalele de saten albastru si ma voi duce la culcare. Si maine ii voi astepta pe fotoliu de la geam, si le voi privi chipurile mirate, ingrozite, moarte in fata scenei macabre ce o vor gasi... Da, ii voi astepta aici...

Amintește-mi

Amintește-mi cum era atunci, cum erau verile răcoroase și iernile blânde, cum era să fim acolo și totuși nicăieri. M-aş întoarce pentru o clipă, doar pentru atât ca să mai simt din nou adierea călduță, tomnatică a acelei secunde. Și atunci mi-ai aminti totul, fără să uiți măcar pentru un moment că totul s-a schimbat, că soarele de vară acum ne arde, iar ploaia rece ne bicuieşte fețele, lăsând urme adânci. Mi-ai aminti tot ce am uitat și m-ai aduce înapoi, în locuri ce nici nu mai știam că sunt. Dar am fost, am fost acolo de atâtea ori și niciodată nu erai acolo, nu erai acolo să-mi amintești. Era doar gheață și furtună și întuneric, așa că plecam de fiecare dată, pentru ca apoi să revin... Să revin să îți caut mâna caldă, zâmbetul slăbit și fad, ochii ce mă fixau ca mai apoi să mă evite. Mă întorc, iar și iar aici, aștept soarele, poate va îndulci cumva viscolul, și atunci ți-aș regăsi glasul în liniștea eternă și ne-am aminti de tot, de început și de urmări și ne-am crea propriu final...

Îngerul...

I. Un râu ce doarme liniştit
În albia sa de-atâtea veacuri,
Ce a uitat să fie fericit
Şi au trecut atâtea ceasuri...

II. Un înger îl plânge în şoaptă,
Un înger căzut iarăşi în păcat,
Căci ar fi vrut o judecată dreaptă
Şi-n om să fie el schimbat...

III. Să simtă şi iubirea, şi durerea,
Să ştie ce e ura şi dorinţa
Şi să cunoască iar plăcerea,
Să îi accepte ei cerinţa...

IV. Dar blestemată zi acesta
În care el a vrut să guste
Din negura vremurilor acestea...
Să meargă pe cărări înguste.

V. Muritor să fie, ar fi vrut
Şi să renunţe la lumină...
Sânge să bea dintr-un suflet frânt,
Iar moartea să-l primească-n tihnă...

VI. Dar disperarea îl cuprinde
Şi zborul său durere s-a făcut,
Şi-n braţele sale îl prinde
Focul cel veşnic...El a tăcut...

Craiova, 29 Octombrie, 2007