Povestea Colettei - Partea I

Pe Colette am întâlnit-o acum câteva luni într-o noapte în care nebunia mea atinsese cote maxime. Era o noapte geroasă de ianuarie. Era una din acele nopți în care mintea mea o luase razna, mă îmbrăcasem cu câteva ore înainte și plecasem singură prin oraș. Era ger, îmi plăcea. Gerul acela năprasnic cumva spărgea și alunga mirosul greu ce împânzea vara orașul ăsta sudic. Străzile erau pusti, acoperite de un strat gros de zăpadă înghețată, albul de pretutindeni le făcea să pară mai luminoase, mai liniștite. Acea liniște mă ajuta să îmi aud mai bine gândurile, să simt mai bine cum lumea din jurul meu se prăbușea sau cel puțin așa credeam la momentul respectiv. Tot acel pustiu îmi amintea permanent de dezastrul în care eram, de dezastrul care devenisem într-un timp atât de scurt, de ordinul orelor, și cum simțeam că nu mai aveam nimic, îmi amintea cum până nu de mult îi mulțumeam Divinității pentru tot, ca mai apoi, când mă așteptam mai puțin să blasfemiez tot ce cunoșteam: soartă, divinitate, destin, karmă, îngeri și demoni. Frigul de afară îmi îngheța gândurile, simțurile, era plăcut, îmi lăsa impresia de gol și așa ajungeam să nu mai simt nimic, era perfect. Dar tot frigul m-a determinat să intru în acel bar pustiu, singurul care mai era deschis duminică noaptea.
- Căutați pe cineva? m-a întâmpinat vocea puștiului de la bar. 
Eram dezorientată, așa că replica mea a fost scurtă și stupidă:
- De fapt... vreau să beau un pahar de vin...
- Alb sau roșu? Avem un vin roșu excelent!
- Roșu, sec, te rog...
M-am așezat la singura masă care era la geam, îmi plăcea, vedeam toată strada și deși era pustie parcă așteptam pe cineva. Mă omora faptul că nu puteam fuma înăuntru, dar m-am conformat. Puștiul de la bar mi-a lăsat paharul pe masă.
- Poftiți! și mi-a zâmbit cumva compătimitor.
Nu mi-a plăcut asta, nu eram o persoană care trebuia compătimită, eram o persoană care doar voia înapoi ce avusese, dar ce știam eu la vremea aia.
Am stat așa ceva vreme, privind în gol pe geam și degustând din când în când vinul. Era plăcut, aspru, dur, parfumat.
Și atunci am văzut-o. O femeie înaltă, îmbrăcată în negru. S-a oprit în dreptul geamului, unde era încălzitorul pentru exterior și și-a aprins o țigară. Părea pierdută într-o lume a ei, fața îi era tristă, cu semne de sechele vechi, trădând o mare suferință. Nu era urâtă, nici hâdă, era pur și simplu desfigurată de griji și durere. Am simțit o nevoie absurdă de a îi vorbi, de a o cunoaște. Mi-am luat paharul și o țigară și am ieșit la ea.
- Nu vă supărați aveți un foc?
- Sigur! Dar ești sigură că vârsta îți permite să fumezi?
Era ceva grijuliu în vocea ei, doar că era o voce ce trăda o etate mult mai mică decât lăsa să pară.
- Cu siguranță am depășit de mult acea vârstă. i-am răspuns zâmbind cumva fad. Cam frig pentru o plimbare nocturnă, nu credeți?
- Da, este frig, dar aveam nevoie de o gură de aer. Apropo Colette, îmi pare bine!
Mi-a întins mâna.
- Și mie! i-am răspuns cu un surâs sec.
Au trecut câteva minute de tăcere. Mintea mea încerca să coreleze figura cu vocea, dar nu reușea să găsească nicio legătură.
- Intrați la un pahar? mi-a scăpat pur și simplu, fără niciun avertisment. Probabil simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, să mă descarc unui necunoscut.
- Din păcate am terminat diurna pe ziua de azi. Cred că ar trebui să mă retrag.
- Bun, atunci facem un târg...
Încă nu eram gata să renunț, doar nu renunțasem niciodată, așa că nu aveam de gând s-o fac nici acum. Ea a făcut ochii mari la mine, atunci am văzut cât de verzi erau.
- Vin în schimbul poveștii tale... i-am spus printr-un zâmbet ușor machiavelic.
După câteva minute de ezitare și-a mai aprins o țigară și a acceptat propunerea mea. L-am rugat pe puștiul de la bar să ne aprindă mai multe încălzitoare și să mai aducă un rând și pături. Urma o noapte lungă învăluită de fumul a multor țigări.