Amintește-mi cum era atunci, cum erau verile răcoroase și iernile blânde, cum era să fim acolo și totuși nicăieri. M-aş întoarce pentru o clipă, doar pentru atât ca să mai simt din nou adierea călduță, tomnatică a acelei secunde. Și atunci mi-ai aminti totul, fără să uiți măcar pentru un moment că totul s-a schimbat, că soarele de vară acum ne arde, iar ploaia rece ne bicuieşte fețele, lăsând urme adânci. Mi-ai aminti tot ce am uitat și m-ai aduce înapoi, în locuri ce nici nu mai știam că sunt. Dar am fost, am fost acolo de atâtea ori și niciodată nu erai acolo, nu erai acolo să-mi amintești. Era doar gheață și furtună și întuneric, așa că plecam de fiecare dată, pentru ca apoi să revin... Să revin să îți caut mâna caldă, zâmbetul slăbit și fad, ochii ce mă fixau ca mai apoi să mă evite. Mă întorc, iar și iar aici, aștept soarele, poate va îndulci cumva viscolul, și atunci ți-aș regăsi glasul în liniștea eternă și ne-am aminti de tot, de început și de urmări și ne-am crea propriu final...
