Ai venit, astazi, intr-o seara mohorata de noiembrie... Te-am invitat la o cafea aburinda si ai acceptat-o mai usor ca niciodata. Imi era dor sa vorbesc cu tine. Ne-am asezat in sufragerie, eu pe canapea, tu in fata vitrinei vechi. Te priveam cu ochii mari si tu la fel, tacerea era de ambele parti.
- Iar te gandesti departe, nu-i asa? m-ai intrebat brusc
- Da, nici eu nu mai stiu la ce. Sunt atat de multe intrebari fara raspuns...
Mi-am apins o tigara, ai facut la fel. Mi-am mutat ceasca de cafea in mana stanga, iar tu in dreapta.
- Hai, spune ce te framanta?
- Totul... Oamenii din jurul meu, pe care nu-i mai inteleg. Oare eu sunt de vina? Poate ca nu-i vad asa cum ar trebui...sau poate ma fac ca nu ii vad... Ii simt inchisi, iar cand sunt aproape de ei ma omoara cu tacerea si suferinta lor. Nu-i inteleg pe cei ce se inchid in sine, fara sa lase lumina sa intre, nici pe cei ce se intorc mereu in trecut, desi stiu ca nu e bine, ca nu le-a fost bine acolo, nu-i inteleg nici macar pe cei ce vad foarte clar viitorul si desi stiu ca e bun...nu-l accepta, il refuza...
- Te framanti prea mult si uiti de tine...
- Nu, nu uit de mine. Sunt aici, stiu unde sunt si cine sunt. Stiu ce pot si care imi sunt limitele.
- Oare? Poate doar fugi de tine si te ascunzi in suferinta altora, pentru ca stii ca asa nu te vei mai vedea pe tine si atunci vei putea respira...
Am privit spre fereastra. Ai facut la fel. Am tras puternic din tigara si am suflat fumul in sus, lasandu-l sa imbrace tavanul. M-ai urmat intocmai. Ma priveai fix in ochi, fara sa spui un cuvant, fara sa te misti.
- Nu e adevarat! Ma vad! Ma vad clar! Stiu exact ce vreau, unde vreau sa fiu si cine vreau sa fiu. Stiu pe cine vreau langa mine si pe cine nu. Doar ca nu ii inteleg pe ei, de ce nu accepta cine sunt, ce vor, ce isi doresc cu atata ardoare...
- Te lupti prea mult cu morile de vant. Ma intreb cat vei mai rezista, cand vei ceda. Aparent, ai resurse nelimitate, dar ma intreb ce se va intampla cu ele. Se vor epuiza? Se vor acumula pana vei exploda?
M-am ridicat si m-am dus spre geam. Dintr-odata erai acolo, dincolo de geam, privindu-ma lung si pierdut. Am deschis geamul larg, iar tu ai trecut in stanga mea. M-am uitat pe furis la tine si am zambit in coltul gurii, am zambit fad, sec, fara noima sau importanta. Ai facut la fel, doar ca ochii tai sclipeau acum. Aerul rece si puternic a invadat camera imbacsita de fum si miros de cafea proaspat macinata.
- Miroase a iarna! ai soptit.
- Da... am raspuns sec, inghitindu-mi cumva raspunsul.
- Nu-ti aminteste de copilarie asta? De ierni cu nameti albi, de Craciun... Oricum mai e putin si vine, doar cateva zile. Hai, recunosate ca iti aminteste de Craciun aerul asta de iarna.
- Nu! Mirosul de portocale imi aminte de Craciun, portocale si scortisoara... Si ceaiul, ceaiul din coji de portocala pe care obisnuia bunicul sa mi-l faca cand eram mica... Fierbinte si parfumat... Nu mirosul de brad, nici aerul rece si curat nu-mi amintesc de Craciun. Nu, nu ele... Portocalele, portocalele imi amintesc...
- Esti "Grinch"! mi-ai replicat razand.
- Nu, nu sunt "Grinch". Doar ca nu am dispozitia necesara sa ma gandesc la Craciun. Nu acum, nu asa...
- Toti avem o poveste de Craciun, pe care am trait-o, pe care o vom trai sau pe care am vrea sa o traim. Care e a ta? Ce poveste ai vrea pentru luna viitoare?
- Nu stiu... Nu cred sa am una... Sau poate...
- Deci ai... Hai, spune, poate ca spunand-o cumva ii vei da viata si chiar o vei trai... Ai zambit usor in coltul stang al gurii si ti-ai micsorat ochii...
M-am intors pe canapea, iar tu ti-ai luat locul de drept din fata vitrinii. Urmaream impreuna aburii grosi ce inca ieseau din canile de cafea... Tigara se stinsese in scrumiera de atata singuratate. Am ras scurt, ironic si am privit in jos spre dreapta, ai ras si tu, dar ai privit in stanga.
- Povestea mea de Craciun ar fi simpla, simpla si comuna. Nu vreau sa plec nicaieri, nu vreau niciun colier cu diamante. Vreau acel ceva simplu, dar durabil, profund. As monta un bradut, nu prea mare, aici in sufragerie, l-as pune pe masa in locul televizorului. Nu ma privi asa, televizorul ar fi singurul care l-as muta de pe masuta aia...am zambit sec.
- Asa, am rezolvat bradutul. Ce ar fi Craciunul fara bradut, nu?
- Da, ce ar fi fara... As chema in acea zi cea mai draga persoana mie, ca sa impodobim bradul. As pregati 2 cani mari de ceai de portocale cu scortisoara si fursecuri, da, fursecuri cu vanilie. Toata casa ar mirosi a portocale si a vanilie, iar pe fundal ar fi colindele corului Madrigal, asa cum era cand eram copil. Am decora bradul haotic, caci am avea pareri si gusturi diferite, fiecare vrand sa-si lase amprenta acolo. Cand s-ar termina ceaiul, as umple acele cani mari, grena, cu vin fiert, vin rosu cu o aroma puternica. Si am continua seara cu discutii, despre trecut, despre viitor, caci prezentul l-am stii. Apoi am incepe sa ne jucam in bucatarie, sa facem cele mai ciudate preparate dupa propriile retete. Aperitive, fripura, sarmale, dulciuri, tot ce ne-am dori la acel moment. Dupa aceea, am aranja un pat pe jos, sub brad, si am mai sta la povesti pana am adormi. A doua zi de dimineata, dupa cafea, am fugi repede dupa cadouri, caci uitasem de ele, le-am aranja frumos sub brad si apoi am invita familile la masa, la masa pregatita de noi. Si toti ar fi fericiti la masa aia si bucurosi, numai voie buna si colinde de calitate. Asta e tot...
- Nu pare imposibil, poate anul asta ai noroc, mi-ai raspuns cald, cu un zambet inocent.
M-am dus sa duc canile la bucatarie. Cand m-am intors nu mai erai acolo, iti parasisesi locul de onoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu